Poveștile pisicilor care călătoresc sute de kilometri pentru a se întoarce la ușa casei lor par povești de basm, dar au o bază reală în realitate.
Fenomenul se numește „psiho-orientare” sau „homing”, iar oamenii de știință încă discută despre mecanismele exacte ale acestei navigații, relatează .
O teorie principală sugerează că pisicile pot simți câmpul magnetic al Pământului, folosindu-l ca pe o busolă internă, la fel ca păsările sau unele animale marine. Instrumentul primar și cel mai evident rămâne, totuși, o memorie olfactivă fenomenală.
O pisică creează în minte o „hartă olfactivă” complexă a teritoriului său, marcându-l cu feromoni și memorând marcajele altor persoane. Într-un loc nou, ea încearcă să detecteze „note” familiare în curenții de aer, care pot sugera o direcție către casă, mai ales dacă distanța este mică.
Zoologul Peter Isaev remarcă faptul că succesul întoarcerii depinde în mod direct de tipul de mișcare al animalului. Dacă pisica a fost luată cu mașina într-un transportor închis, șansele sale sunt mult mai mici – nu a avut timp să construiască un traseu vizual și olfactiv.
Dacă, pe de altă parte, s-a trezit singură într-un loc nou, după ce s-a îndepărtat de casă în timpul unei plimbări, este posibil ca reperele să fi fost stocate în memorie. O cunoștință din suburbii a povestit cum pisica ei, dusă la o casă de țară aflată la 20 de kilometri distanță, a dispărut în prima noapte.
Două săptămâni mai târziu, animalul, slăbit și rănit, stătea pe veranda casei din oraș. Călătoria o purtase prin păduri și autostrăzi, iar modul în care reușise această navigare rămâne un mister. Medicul veterinar a presupus că animalul a mers împotriva direcției vântului care aducea mirosuri familiare.
Memoria spațială acută joacă, de asemenea, un rol important. Pisicile memorează locația caselor, copacilor, colțurilor nu ca obiecte abstracte, ci ca puncte ale unui sistem complex.
Această memorie este întărită de senzațiile kinestezice – ele își amintesc numărul de pași, rotațiile corpului, efortul depus pentru depășirea obstacolelor. Pentru a vă menține pisica în siguranță, nu ar trebui să o lăsați niciodată să iasă într-un loc nou dintr-o dată, în speranța că va „privi în jur”.
Câteva săptămâni de carantină strictă în interior o vor ajuta să „noteze” mirosurile noi ca fiind cele principale și vor reduce dorința de a fugi în necunoscut, străduindu-se să găsească vechiul, șters din realitate, dar viu în memoria punctului.
Microciparea sau o etichetă cu adresa din zgardă nu este doar o formalitate, ci singura modalitate garantată de a ajuta o pisică dacă busola ei internă cedează. Abilitățile sale incredibile sunt admirabile, dar nu trebuie să devină o miză într-un joc periculos al distanței și al călătoriilor.
Nu putem decât să speculăm, uitându-ne în ochii ei calmi în timp ce se întorcea dintr-o călătorie incredibilă. Ce a simțit, cum și-a ales calea, ce a împins-o înainte?
Poate că nu a fost un calcul al traseului, ci pur și simplu o dorință inconfundabilă pentru locul în care a fost iubită și primită, exprimată într-un limbaj al sentimentelor dincolo de înțelegerea noastră.
Citește și
- Ce se întâmplă dacă un câine mănâncă iarbă: autoreglare sau semnal de alarmă
- De ce pisica aruncă lucrurile de pe masă: fizica atracției și a atenției
