Mulți dintre noi, sătui de furtunile emoționale, ne facem un jurământ: „Data viitoare voi alege unul calm și de încredere”.
Și iată-l, candidatul ideal: previzibil, stabil, fără obiceiuri proaste și izbucniri luminoase de emoții. Dar șase luni mai târziu, un dor ciudat, opresiv, lovește, potrivit corespondentului .
Totul pare să fie bine, nu există pretenții, dar inima tace. Relațiile seamănă cu un mecanism bine uns, dar absolut silențios.
Pixabay
Care este șmecheria? Se pare că, în mod inconștient, căutăm adesea nu doar fiabilitatea, ci și securitatea emoțională cu orice preț, chiar și cu prețul propriei noastre vitalități.
Alegem parteneri care nu vor putea să ne rănească, deoarece gama lor emoțională este prea îngustă pentru o suferință profundă. Dar este, de asemenea, prea îngustă pentru marea iubire, pasiune, însăși nebunia care ne face să trăim.
Psihanalistul Nancy McWilliams scrie că frica de propria noastră intensitate se află adesea în spatele acestui lucru. „Alegând „convenabilul”, se evită nu atât durerea partenerului, cât puterea propriilor sentimente neexprimate pe care acesta le-ar putea trezi în el”, notează ea.
Rezultatul este autoamăgirea: construim o fortăreață împotriva suferinței potențiale, dar ne regăsim singuri în ea. Zidurile ne protejează de furtuni, dar ne feresc și de lumina soarelui. Partenerul se dovedește a fi o victimă inocentă a temerilor noastre inconștiente, acționând ca o garanție vie împotriva experienței.
Problema este că psihicul uman este structurat în contraste: învățăm bucuria prin contactul cu tristețea, intimitatea prin experiența singurătății. Privându-ne de o parte a spectrului, o plictisim fără să vrem pe cealaltă.
Cum putem ieși din această capcană? Primul pas este să recunoaștem că în dorința de securitate absolută există o agresiune subînțeleasă față de viața însăși, cu imprevizibilitatea ei. Este o încercare de a încheia un contract cu lumea prin care renunți la sentimente puternice în schimbul unei absențe garantate a durerii.
Dar un astfel de contract nu este valabil. Trebuie să îndrăzniți să includeți în criteriile dvs. de căutare nu doar „fiabilitatea”, ci și „interesul”. Nu doar „nu va face rău”, ci „va evoca ceva real în mine, chiar dacă nu este ușor”.
Acesta nu este un apel să ne aruncăm înapoi în vârtejul pasiunilor toxice. Este vorba despre a găsi o persoană holistică capabilă atât de profunzime, cât și de responsabilitate. Astfel de persoane există, dar nu sunt atât de ușor de văzut în spatele măștii „convenienței” pentru că, de obicei, sunt și ele complexe și multifațetate.
Va trebui să vă asumați un risc și să începeți să vă arătați părțile incomode în relație: dorințe bruște, tristeți ciudate, nevoi inexplicabile. Vezi dacă partenerul tău poate face față complexității sau dacă vrea doar versiunea ta simplă, aprobată social.
Este posibil ca primele tale încercări să fie nereușite, iar asta este în regulă. Important este să nu fiți dezamăgiți și să vă întoarceți la vechea formulă, ci să corectați cursul: să căutați nu o persoană „sigură”, ci o persoană „de încredere în umanitatea sa”.
Un astfel de partener nu va fugi la vederea lacrimilor tale și nu se va teme de furia ta, pentru că va înțelege: în spatele ei se află ceva important. El va fi capabil să fie un sprijin fără a se transforma într-un servitor și va avea propriul său miez interior, atrăgându-ți respectul.
Este ca și cum ai alege nu un port confortabil în care să rămâi pentru totdeauna, ci o navă de încredere pe care să navighezi în largul mării. Se poate zgudui, poate fi înfricoșătoare uneori, dar vei ști că va trece peste furtună și căpitanul nu va fi confuz.
Într-o astfel de călătorie, nu în apă stătătoare, se întâmplă adevărata viață. Frica va fi înlocuită cu entuziasmul, dorința cu curiozitatea, iar siguranța pe care ați căutat-o nu va veni din exterior, ci din interior – ca încredere în dreptul dumneavoastră la o poveste completă, bogată în senzori.
Citește și
- De ce ai nevoie de limite personale într-un cuplu: dacă iubirea nu este o fuziune într-un singur organism
- Nu mai „lucrați la relație”: paradoxul în care se naște armonia
