Se pare că începe cu intenții bune: „Dacă ar fi fost puțin mai organizat” sau „Păcat că este atât de retrasă, trebuie să o scuturăm”.
Ne asumăm rolul de sculptori, înarmați cu o daltă de critică și o blană de sfaturi, încrezători că sub mănunchiul aspru de defecte se află imaginea perfectă, potrivit unui corespondent .
Dar, de cele mai multe ori, în loc de o capodoperă, nu obținem decât o grămadă de moloz și jigniri reciproce, pentru că persoana iubită a fost încercată să fie refăcută sub schița propriului nostru ego. Această dorință de a „îmbunătăți” un partener este rareori născută din grija pentru fericirea lui.
De cele mai multe ori, se bazează pe o teamă profund ascunsă și pe nemulțumirea față de noi înșine, pe care le proiectăm în exterior. Ne gândim că, dacă el devine așa cum vrem noi să fie, atunci și viața noastră va fi la fel magic se va îmbunătăți, iar anxietatea interioară va dispărea în cele din urmă.
Psihologii notează că astfel de încercări sunt un semn sigur că nu iubim o persoană reală, ci fantezia noastră despre ea, o imagine iluzorie a unei versiuni „potențiale”. Intrăm într-o relație cu o proiecție, iar atunci când o persoană vie, cu obiceiurile și caracterul său, nu se potrivește în această proiecție, se activează modul „reparație”.
În spatele acestui lucru se află adesea credința din copilărie că dragostea este o forță magică care îl poate schimba pe celălalt. Urmărim comedii romantice în care eroul renunță la obiceiurile proaste și își schimbă caracterul peste noapte de dragul iubitei sale și, în mod naiv, ne așteptăm la același lucru în sufrageria noastră.
Dar oamenii reali nu sunt eroii scenariului, ei au propria lor poveste, mult mai complexă și neliniară. critica constantă și evidențierea defectelor nu motivează, ci paralizează.
Ele lovesc stima de sine, făcând partenerul să se simtă perpetuu inadecvat, nevrednic. Răspunsul este fie apărarea și agresivitatea, fie rezistența pasivă sau, cel mai trist lucru dintre toate, persoana începe cu adevărat să se distrugă, pierzându-și autenticitatea.
Experții în relații au spus de mult: dacă o anumită trăsătură a partenerului tău a fost inacceptabilă pentru tine din prima zi, nu ar trebui să construiești o relație în speranța că aceasta va dispărea. Oamenii se schimbă, dar numai prin convingere interioară, nu prin presiune externă.
„Modelarea” forțată a personalității este sortită eșecului. Este mult mai productiv să mutați accentul de la fixarea partenerului la explorarea propriilor reacții.
De ce vă înfurie lentoarea lui? Poate vă temeți în mod inconștient că această lentoare va interfera cu planurile dvs. generale sau vă amintește de o persoană semnificativă din trecut.
Acceptarea reală începe cu împărtășirea: „Aceasta este proprietatea lui și aceasta este emoția mea cu privire la această proprietate”. Nu trebuie să delirezi în legătură cu fiecare trăsătură pe care o are, dar poți înceta să mai pierzi energie luptându-te cu morile de vânt ale personalității sale.
Uneori este suficient să recunoști pur și simplu: „Da, el este așa”. Apoi, energia pe care ai eliberat-o poate fi canalizată pentru a găsi compromisuri și soluții creative.
În loc să îi cereți „să devină mai sociabil”, puteți spune: „Este important pentru mine să ies din când în când, haideți să convenim ca o dată pe lună să mergem la o mică întâlnire cu prietenii, iar tu poți pleca mai devreme dacă obosești. Paradoxul este că, atunci când nu mai insistăm, partenerul are adesea spațiu intern pentru propriile sale schimbări, sincere.
Fără teama de judecată, el sau ea poate dori să devină o persoană mai bună – nu pentru tine, ci pentru sine și pentru relația voastră, ceea ce schimbă fundamental motivația. A iubi înseamnă să vezi o persoană ca un întreg, cu toate „crăpăturile” și „loviturile” sale, și să realizezi că acestea sunt cele care o fac unică.
Suprafețele perfect lustruite sunt reci și lipsite de viață, fără nimic de care inima să se agațe. Încearcă să renunți pentru o zi la toate criticile și sfaturile.
Observă-ți pur și simplu partenerul ca pe un fenomen natural interesant, mai degrabă decât ca pe un obiect care trebuie modernizat. S-ar putea să descoperiți că „defectele” lui sau ale ei sunt reversul unor puncte forte reale.
Prudența lui, pe care tu o numeai indecizie, te-a împiedicat să faci investiții financiare riscante. Emotivitatea lui, care uneori ți se pare excesivă, îți umple casa cu râsete și căldură autentică.
Totul în această lume este o extensie a ceva. Când încetezi să mai fii managerul unui proiect numit „Partenerul meu”, poți deveni în sfârșit doar un co-conspirator, un prieten, un iubit.
Vei înlătura povara copleșitoare a responsabilității pentru viața altcuiva și îi vei permite celuilalt să fie autorul propriei tale vieți. Iar în această coautorie a doi indivizi autonomi care pășesc voluntar unul alături de celălalt fără a-și altera traiectoria, se naște iubirea foarte matură, calmă și incredibil de durabilă.
Ea nu luptă împotriva realității, ci se bazează pe ea, găsind în ea nu un motiv de conflict, ci o bază pentru un respect profund.
Citește și
- De ce un cuplu ar trebui să împărtășească o cauză comună: dacă dragostea există, dar sensul lipsește
- Cum este posibil să ierți înșelăciunea: dacă încrederea este ruptă, dar relația nu este
