Citești liniștit o carte și, deodată, un fulger pufos se ridică de pe canapea și se scurge prin cameră cu un șuierat.
Aceasta nu este o nebunie bruscă, ci un instinct de vânătoare declanșat de ceva ce pur și simplu nu puteți percepe.
O pisică poate reacționa la sunete de înaltă frecvență, cum ar fi scârțâitul unui șoarece în spatele unui perete, care se află cu mult dincolo de gama auzului uman. Urechile ei sunt niște radare perfecte, capabile să detecteze până la 85 kHz și să urmărească simultan două surse sonore diferite.
Un scârțâit liniștit în scândurile podelei sau bâzâitul unui aparat electrocasnic este un fundal pentru noi, dar pentru ea este un semnal concret care necesită o investigație imediată. Adesea este urmat de un zbor, pentru că trebuie să verificăm dacă este o pradă.
Al doilea provocator frecvent este mișcarea invizibilă pentru noi. Datorită abundenței de bastonașe din retină, ochiul pisicii este perfecționat pentru a detecta cea mai mică mișcare, în special pe orizontală.
Un fir de praf care zboară într-o rază de soare, o umbră de la o perdea, un țânțar microscopic – toate acestea sunt ținte valide. Iar unghiul său larg de vizualizare de 200 de grade îi permite să detecteze astfel de mișcări cu colțul ochiului, chiar și atunci când pare că ațipește.
Uneori, atingerea hipersensibilă este de vină. Vibrissae nu sunt doar mustăți, ci un aparat senzorial complex pe bot, labe și chiar coadă.
Fluctuația aerului de la o persoană care trece, cea mai ușoară adiere din ventilație pot fi percepute ca o atingere fizică a unui obiect invizibil. Iar tu trebuie să reacționezi la el.
Am văzut pe propria piele cât de imprevizibile sunt aceste declanșatoare. Pisica mea poate ignora o jucărie scăpată, dar un minut mai târziu intră în panică sub pat când aude cuptorul cu microunde din bucătărie sunând în liniște în timp ce își termină treaba. Lumea lui este plină de semnale pentru care eu pur și simplu nu am simțurile necesare.
Așadar, nu este nevoie să vă certați animalul de companie pentru o jumătate de oră „nebună” bruscă. Aceasta nu este răsfăț, ci o eliberare psihofiziologică crucială. Suprimarea acestor izbucniri este ca și cum ți-ai interzice să strănuți.
Este necesar să nu stingem instinctul, ci să îi oferim o ieșire legală în joc, astfel încât „vânătoarea” unei mingi sau a unei undițe să înlocuiască goana după scârțâituri fantomatice. Data viitoare când o urmăriți sprintând, imaginați-vă că în cameră zboară pentru ea mai multe mingi în același timp, chițăie rozătoare invizibile și se plimbă creaturi intangibile.
Comportamentul ei capătă logică și chiar dramă. Ea nu înnebunește – trăiește într-o lume mult mai intensă și mai zgomotoasă decât a noastră și reacționează pur și simplu la regulile ei.
Citește și
- Cum privim în ochii unei pisici: un portret încețoșat al celei mai importante persoane a noastră
- Cum să învățăm să auzim tăcerea unui animal de companie: arta de a distinge între pace și durere
