Te surprinzi că în brațele partenerului tău nu cauți intimitate, ci doar căldură, ca de la o placă de încălzire.
Poveștile lui despre muncă nu provoacă interes, ci un contor intern care numără minutele până la sfârșitul conversației, potrivit corespondentului .
Încă îți pasă de el, dar cu aceeași bunătate detașată cu care ai avea grijă de o rudă bătrână și bolnavă. Nu există iubire, dar există o inerție puternică a obișnuinței, teama de singurătate și un sentiment apăsător al datoriei care nu îți permite să faci un pas spre ieșire.
Să-ți recunoști acest lucru este poate cel mai înspăimântător lucru. Societatea, literatura și cinematografia ne spun că dragostea este veșnică și că estomparea ei este un semn de slăbiciune, lene sau trădare.
Ne agățăm cu greu de umbra sentimentului, convingându-ne că este doar o „criză” care trebuie să aștepte să treacă sau că „toate familiile sunt așa”. Continuăm să jucăm rolul cuplului fericit chiar și atunci când un deșert a crescut deja în interior.
Psihologii numesc această stare „divorț emoțional” – atunci când legătura formală este menținută, dar apropierea emoțională și intimă este moartă. Partenerii devin colegi de apartament care împart o gospodărie comună.
Adesea, într-o astfel de situație, oamenii nici măcar nu se ceartă, sunt doar… indiferenți. Iar această indiferență este mai înfricoșătoare decât orice ură, pentru că nu există energie pentru schimbare.
Alexei Reznikov, specialist în crize parteneriale, o spune astfel: „A te agăța de o relație în care nu există iubire, din teamă sau milă, este o formă de cruzime față de tine și față de partenerul tău. Îi răpești acestuia șansa de a fi iubit cu adevărat, iar ție – dreptul la fericire. Uneori, cel mai curajos și mai onest lucru de făcut este să recunoști finalitatea.”
Decăderea din dragoste nu înseamnă să trântești ușa imediat. Înseamnă să treci prin munca interioară grea de a recunoaște pierderea, de a deplânge momentele frumoase care au fost și de a înceta să te învinovățești pe tine sau pe partenerul tău. Sentimentele, ca și ființele vii, se nasc, trăiesc și mor. Iar moartea lor nu este o catastrofă, ci o lege naturală, deși dureroasă, a naturii.
Încercarea de a „resuscita” un sentiment mort prin sex obligatoriu, întâlniri repetate sau terapie este adesea ca și cum ai încerca să faci să înflorească un buchet tăiat. Se creează doar o aparență de viață care este dureroasă pentru amândoi.
Energia cheltuită pe această simulare ar fi putut fi folosită pentru un divorț pașnic și respectuos sau pentru reconstruirea relației într-un format de prietenie. A-ți da permisiunea de a nu mai iubi este un act de respect de sine extraordinar.
Această afirmație: „Viața mea și sentimentele mele sunt prea valoroase pentru a le irosi pe un simulacru. Am dreptul la emoții reale, chiar dacă trebuie să trec prin durerea unei despărțiri pentru a face acest lucru.”
Adesea, după o astfel de confesiune nu vine haosul, ci un calm ciudat. Tensiunea interioară constantă de a trebui să se mintă pe sine și să se prefacă dispare.
În sfârșit, poți începe să vorbești cu partenerul tău sincer, fără speranțe și pretenții, ci ca doi adulți care trag o linie sub o etapă importantă. Poate că această revelație va fi terapia de șoc care va zgudui relația și îi va da o a doua șansă neașteptată – dar pe o bază complet nouă, sobră.
Sau poate va fi începutul unei separări pașnice, după care veți putea menține respectul și căldura umană. Oricum ar fi, a fi sincer cu tine însuți eliberează energia enormă care a fost legată de menținerea iluziei.
Această energie poate fi canalizată către o nouă viață, către cunoașterea de sine, către construirea unei relații în care puteți simți din nou, în loc să vă prefaceți. Moartea iubirii nu este o judecată asupra identității tale.
Este sfârșitul unei povești și potențialul început al alteia. Și doar dându-ți permisiunea de a întoarce cu onestitate această pagină, ai șansa de a scrie una nouă într-o zi – una în care sentimentele vor fi reale, nu împrumutate dintr-un sentiment de obligație.
Citește și
- Cum să supraviețuiești crizei de sens în căsnicie: dacă împreună, dar de ce – neclar
- Ce se întâmplă când încetezi să-ți mai compari partenerul cu alții: când iluzia unei „opțiuni mai bune” ruinează prezentul?
